11 aprilie, 2016

Registrul Pasagerilor – un alt „big brother” sau o ușă trântită în nasul teroriștilor?

Săptămâna aceasta va fi una decisivă la nivel european în privința adoptării Registrului cu Numele Pasagerilor (PNRPassenger Name Record). După cinci ani de indecizie, Parlamentul European trebuie să ofere un răspuns coerent și hotărât nevoilor de securitate ale celor 500 de milioane de europeni.

Cred că PNR-ul nu este nici „glonțul de argint” care va pune imediat capăt terorismului globalizat dar nici un alt mod prin care serviciile secrete ne vor pătrunde în intimitatea spațiului privat pentru a ne controla de la distanță viețile. PNR-ul este doar una dintre multele componente ale unui răspuns de loc simplu la o problemă care amenință valorile și modul de trai al unui întreg continent și chiar viețile cetățenilor europeni. Apărut ca o necesitate și adoptat de SUA imediat după atacurile teroriste de la World Trade Center din 2001, Europei i-au trebuit 10 ani pentru a veni cu o propunere de program similar. Ceea ce funcționa atunci când un european zbura către SUA, Canada sau Australia, nu se întâmpla și pe teritoriul UE – transmiterea automată a datelor deținute de companiile aeriene către o autoritate centrală, capabilă să analizeze acele date și să le dea un înțeles din punct de vedere al amenințărilor de securitate.

Autoritățile europene și-au dat seama că un astfel de sistem este util și pe teritoriul UE, iar o propunere în acest sens a venit de la Comisia Europeană în februarie 2011. PNR-ul european, în loc să genereze unitate și susținere, a coalizat împotriva sa o multitudine de forțe, de la extrema dreaptă și cea stângă până la socialiști, verzi și liberali – toți susținând că această încercare de regulament european nu reprezintă decât o încălcare inutilă și abuzivă a dreptului fundamental la intimitate și viață privată. Această mare coaliție a respins în aprilie 2013 în Comisia de libertăți civile (LIBE) a Parlamentului European propunerea susținută de Populari și Conservatori, argumentând lipsa de proporționalitate a măsurii, slaba protecție a datelor cu caracter personal și timpul prea lung de păstrare a informațiilor.

Din păcate, atacurile din Paris și apoi cele din Bruxelles au demonstrat, într-un mod extrem de macabru, că pentru a putea vorbi de viață privată, trebuie mai întâi sa vorbim despre dreptul la viață. Aceste atacuri au readus în centrul dezbaterilor nevoia urgentă a adoptării unui PNR la nivelul UE. Sper ca de această dată dezbaterea să nu mai fie dominată de emoție și de argumente ale nespecialiștilor, iar decizia să fie una bazată pe analize si date concrete. Trăim într-o lume globalizată, în care informația circulă instantaneu iar un individ se poate afla în aceiași zi în trei capitale europene diferite. Terorismul s-a adaptat rapid la aceste realități, care pentru cei mai mulți reprezintă un câștig și o libertate, și profită de ele pentru a se ascunde sau pentru a lovi la distanță.

Sunt una dintre vocile care au susținut încă de la început nevoia implementării PNR și utilitatea unui sistem centralizat, reglementat, nu doar atunci când un european ia un avion către SUA ci și atunci când el intră pe teritoriul UE venind dinspre o zonă de conflict.

Întorcându-mă la ideea de început și anume la dezbaterile ce vor avea loc în această săptămână în Parlamentul European asupra PNR, cred că trebuie demontate niște mituri care au fost construite în tot acest timp și care sunt plimbate prin titluri de ziare.

În primul rând PNR-ul nu înseamnă că vreun serviciu de securitate va cere date suplimentare atunci când un cetățean UE ia un avion de la Paris către Ankara. Toate datele necesare au fost deja furnizate de respectivul pasager atunci când el și-a făcut rezervarea de bilet. Iar pentru a fi foarte clari, ele se rezumă la: nume, data zborului, traseu, datele de contact, tipul de bagaj, modalitatea de plată și locul din avion. Toate aceste informații sunt deja furnizate benevol de către pasager către compania aeriană, tur-operator sau agenția de turism prin care și-a cumpărat biletul de avion.

Niciun serviciu secret nu va ști dacă pasagerul X este Creștin Maronit sau Musulman Sunit ori dacă este de naționalitate kurdă sau română. Astfel de informații nu sunt nici oferite și nici cerute. Mai mult, cei care au avut răbdarea și interesul să se documenteze despre sistemul de procesare a datelor, știu că aceasta nu se face la nivel de individ ci grosier, iar rezultatul identifică tendințe și asocieri.

În privința protecției datelor, lucrurile sunt extrem de bine clarificate, iar la informațiile cu caracter personal nu pot ajunge decât cei cu autorizare și pregătire specială și doar din motive întemeiate. Din păcate, nu același lucru putem spune despre datele, mult mai multe și cu caracter mult mai intim, pe care le furnizăm atunci când solicităm un card de reduceri la un lanț farmaceutic. Și nu am văzut demonstrații în stradă cerând eliminarea unor astfel de carduri sau acuzând farmaciile că doresc să ne controleze din umbră.

Un alt argument împotriva PNR, pe care l-am auzit identic de la activiști neguvernamentali și de la membri ai extreme stângi sau drepte din Parlamentul European este cel care spune că „nu este nevoie de un astfel de sistem”. Un serviciu secret, dacă dorește să afle informațiile despre un anume pasager, poate solicita un mandat în acest sens de la un judecător și obține ulterior datele de la compania aeriană care le deține. Nu știu cum acest lucru s-ar fi putut întâmpla în cazul lui Faisal Shahzad, care a recunoscut încercarea de a detona o bombă în piața Time Square din New York și care a fost reținut înainte de a părăsi SUA, pe baza datelor furnizate în cadrul rezervării de bilet și a analizei automate a acestora în timp util.

În final, cred că cel mai serios argument în favoarea PNR este răspunsul la întrebarea ”cum va ajuta PNR-ul practic lupta împotriva terorismului?”. Mulți consideră că dacă un astfel de sistem nu împiedică un descreierat să se arunce în aer într-un vagon de metrou, atunci este inutil. O astfel de interpretare distorsionată a realității nu face decât foarte mult rău. Munca de intelligence este de multe ori anostă și plictisitoare, rezumându-se la adunarea de crâmpeie de informații și testarea legăturilor dintre ele. La fel este și PNR-ul. Nu interesează pe nimeni dacă ”Vasilică” se duce în vacanță în Beirut. Dar dacă ”Vasilică” face trei drumuri la Beirut și de fiecare dată a doua zi are loc o explozie în Beirut, atunci, undeva, într-un computer, se aprinde un beculeț roșu. Iar de aici începe munca de intelligence care vine și pune mai multe întrebări, face conexiuni și identifică ce este în mod real o amenințare sau doar o coincidență. Dar fără o astfel de primă conexiune, niciun beculeț nu s-ar aprinde. Iar PNR-ul face posibil acest lucru într-un ocean de informații.

Pe viitor, PNR-ul este util nu doar în a pune o frână terorismului globalizat. Aceleași metode de investigație se aplică și în cazul crimei organizate, a traficului de persoane, droguri sau armament. Cred că a întârzia și mai mult adoptarea PNR-ului pune o mare responsabilitate pe umerii celor care se opun prin votul lor. A continua să luptăm cu armele de ieri în lumea de mâine este o mare greșeală și poate echivala cu o condamnare la moarte a acelor cetățeni europeni, mai puțin norocoși, care se vor afla în raza de explozie a unui atentator terorist ce se folosește de astfel de vulnerabilități și intră neștiut în Europa.